O țară plină de oameni care se urăsc unii pe alții. Așa a arătat România în acest sfârșit de săptămână festiv, în care s-au împlinit 99 de ani de la Marea Unire și în care beteala de Crăciun a fost înlocuită cu hârtie igienică.
Am participat la toate manifestațiile dedicate Centenarului unirii cu Basarabia, în acest sfârșit de martie, la Chișinău și București. Am văzut ce ne unește, dar mai ales ce ne desparte.
Pentru majoritatea femeilor, nașterea unui copil este cea mai intensă și mai frumoasă experiență. Pentru cele mai multe românce din mediul rural, sarcina este, însă, un calvar din prima și până în ultima zi. De ce?
Un film documentar despre cel mai dureros fenomen cu care se confruntă România de astăzi: plecarea din țară a unei generații. A celor tineri, cu aspirații și cu putere de muncă. Oameni cu care, în mod normal, se clădește o țară. Am urmărit ultimele zile în România ale unor tineri care au ales să plece. Cei doi se numesc Dana și Daniel și au emigrat în Anglia. Însă ar fi putut să se numească oricum și să emigreze oriunde.
Duminică, 25 noiembrie 2018: zeci de mii de români au venit la București să trăiască pe viu un eveniment istoric și au aflat că istoria nu e de nasul lor. Deși au străbătut sute de kilometri pentru a participa la sfințirea Catedralei Naționale, catedrala le-a apărut ca o himeră învăluită în ceață, pe care au fost nevoiți să o privească din depărtare, urcați pe garduri și împrejmuiți de jandarmi. La slujbă au avut acces doar clerul, politicienii și cei care s-au remarcat prin sponsorizări generoase. Oamenii de rând au rămas în stradă, îndurând frigul și înghesuindu-se unii într-alții. Între ei și Biserică n-a fost doar o distanță prea mare. Au fost și limuzinele somptuoase, și turbanele cu sclipici, și paturile moi de la Marriott, unde prelații au fost cazați și invitați la agapă. Catedrala și-a deschis porțile abia după orele amiezii, când credincioșii veniți din țară plecaseră deja spre autocare: dezamăgiți, înghețați și derutați de imensitatea bulevardelor.
De 1 Decembrie, ne-am răspândit prin țară să vedem cum arată România în ziua când împlinește 100 de ani. Am văzut, pe străzile din Alba-Iulia, oameni care nu se mai întâlniseră niciodată, dar care se îmbrățișau ca și cum s-ar fi cunoscut de-o viață, uniți de un patriotism simplu și firesc. Nu „cu cine-ai votat?“, nu „cu ce echipă ții?“, nu „ce salariu ai?“. Doar „de unde ești?“. Oameni din Cernăuți, Mangalia, Timișoara, Buzău, București - bucuroși de cunoștință. Am văzut politicieni preocupați să facă băi de mulțime și să joace hora unirii doar ca să dea bine pe camere. Am văzut primari considerând că țara le ține de cald copiilor pe care i-au forțat să se îmbrace în ie la minus zece grade. Am văzut oameni șocați că li se ia porcul din bătătură chiar de Ziua Națională. Am văzut copii privind cu încântare cum oamenii mari fluturau drapele în culorile țării lor. Am văzut pensionari triști, pentru care ziua de 100 de ani a fost doar o altă zi din calvarul vieții lor.
În 1992, Hospice Casa Speranței, o fundație înființată de un cetățean britanic, a introdus în România ideea de alinare a durerii pentru pacienții cu boli incurabile sau cu un prognostic limitat de viață. Cu timpul, românii aflați în suferință și familiile lor au învățat o lecție pe care nu le-a predat-o nimeni: aceea că mai importantă decât cantitatea vieții e calitatea. Dar mai presus de toate, Hospice Casa Speranței a adus în societatea românească o idee aproape de necrezut la început anilor '90. Că niște medici și câteva asistente pot să facă un bine fără să ceară nimic în schimb. Că poți avea încredere în acest bine necondiționat. Am adunat într-un film documentar câteva povești și câțiva oameni care, fără să-și dorească neapărat asta, au scris istoria paliației din România.
Un antreprenor de succes renunță la afacerile lui pentru a ocupa funcția de primar în Moldova Nouă, un orășel cu 12.000 de locuitori din judeţul Caraş-Severin. Promite că va revitaliza economia locală și că va schimba din temelii felul în care funcționează administrația. După trei ani de mandat, primarul Adrian Torma recunoaște că nu și-a putut ține promisiunile. Pe 31 iulie 2019 anunță în Consiliul Local că urmează să-și dea demisia din funcție. Am mers la Moldova Nouă să vedem cum se termină această poveste.
România îşi alege duminică preşedintele, la finalul unei campanii electorale desfăşurate mai mult pe internet, în sediile de partid sau pe fundalul luptei pentru demiterea şi instalarea unui nou guvern. Este pentru prima oară în ultimii 30 de ani când n-a existat o confruntare televizată între candidați. Ne-am întrebat care sunt, totuşi, mesajele şi metodele prin care se încearcă cucerirea electoratului. Aşa că am plecat pe teren ca să-i filmăm în mijlocul acţiunilor de campanie, faţă în faţă cu cetăţenii.
La finalul Revoluției din decembrie 1989, Ion Caramitru a încheiat transmisia TVR spunând aceste cuvinte: „Să ne bucurăm, vin zile fericite!”. După 30 de ani, ne-am dorit să facem un film despre cum au fost, de fapt, zilele care au urmat. Despre toate reușitele, dezamăgirile și speranțele care ne-au ajutat să mergem înainte. Despre momentele în care am fost temători și despre cele în care am fost un popor curajos. Despre cum s-a transformat România în toți acești ani. Am citit cărți de memorii și articole din presa vremii, ne-am petrecut zeci de ore scotocind prin arhive video (de la televiziunile românești până la agențiile de presă internaționale) și am încercat să vorbim cu toți politicienii care au condus România în această perioadă.
În ultimul an, România a trecut printr-o criză sanitară fără precedent și fiecare cetățean al acestei țări a simțit că funcționarea sistemului medical îi influențează viața în mod direct. Unii dintre noi am ajuns în spitale, alții am avut rude internate, alții ne-am temut că am putea depinde de un pat liber la ATI. Însă problemele acestui domeniu n-au apărut odată cu pandemia. Sistemul medical din România înseamnă mai mult decât niște clădiri de spital, populate cu oameni îmbrăcați în halate albe. În spatele lor se află, de fapt, o mașinărie uriașă și complicată, care înghite peste 9 miliarde de euro pe an și a cărei lege de funcționare a fost modificată de 2.000 de ori. Într-un efort de documentare întins pe parcursul unui an întreg, am navigat prin acest labirint de interese, orgolii și reglementări complicate, pentru a înțelege cum funcționează sistemul medical pe care ar trebui să ne bazăm atunci când avem probleme de sănătate.
Poliția Română, instituția care ar trebui să vegheze la respectarea legii, funcționează încălcându-și propriile legi și regulamente: cele care vorbesc despre obligativitatea pregătirii fizice și tactice a polițiștilor și care spun că Ministerul de Interne trebuie să le pună la dispoziție săli de antrenament și instructori specializați. Pentru documentarea acestui material, Recorder a vorbit cu zeci de polițiști de la structuri diferite și din mai multe zone ale țării și toți ne-au spus același lucru: cu excepția forțelor speciale, pregătirea fizică și tactică a polițiștilor se face doar pe hârtie, iar Ministerul de Interne nu asigură condițiile de pregătire prevăzute în lege. Este o situație care se perpetuează de peste trei decenii și care a ajuns la apogeu: în timp ce mediul infracțional a evoluat, Poliția e în criză de personal, cu dotări precare și cu oameni nepregătiți. În ultimii ani, internetul s-a umplut de filmulețe în care polițiștii se fac de râs în timpul intervențiilor.
Adio, arme! Armata României în fața celui mai mare val de demisii